Mhm.

Maybe

Don't tell me.

Eu? Eu sunt nimeni.

Niciodata, dar niciodata nu sunt multumita. De nimic si de nimeni. Nici macar de nimeni. Tot timpul vreau sa fiu altcineva, cineva mai bun, nu trist ca mine. Cineva care sa site cum sa tine oamenii langa el, un cineva mai frumos, mai destept, mai talentat. Iar eu tot timpul incerc sa fiu acel cineva si uit cine am fost si cine vroiam sa devin. Incercarea mea atat de disperata sa fiu altcineva se transforma intr-un strigat patetic de ajutor catre cea ce am fost. Incercarea aceasta ma face sa uit ce cine am fost si cum era acel altcineva ce vroiam sa devin si astfel ma transfor intr-un nimeni. Sunt un nimeni.

Lumea asta in care traim ne obliga sa fim altcineva decat suntem. N
e obliga sa credem ca nu suntem buni, ca suntem niste rebuturi bune de aruncat la gunoi. Ne obliga sa credem ca daca plangem suntem slabi, daca iubim suntem slabi, daca speram suntem slabi. Ne obliga sa credem ca orice idee, ca orice facem, nu este bine. Ca ceea ce suntem nu este bine.

Lumea-i urata. Lumea-i o curva. Lumea nu te lasa sa traiesti.

Terci

AVERTISMENT: ceea ce urmeaza va fi un amestec irational de ganduri, sentimente si tot ce-mi trece prin cap. Nu-l luati in serios. Va multumesc.

Acum, ca nu mai vorbesc cu el de....cateva zile, timpul trece foarte greu si parca peste tot vad lucruri pe care  el le-ar place si ma gandesc sa fac o poza, sa-i arat mai tarziu. Apoi imi dau seama ce patetica sunt ca inca ma gandesc la el.

Azi iar au tipat 'iubitii' mei parinti la mine: nu faci nimic, nu o sa faci nimic bun in viata, toata ziua stai, iti bati joc de familia asta (CARE FAMILIE?), etc etc. Nu stiu de ce cred ei ca, daca tipa asa ca descreieratii la mine ma fac sa ma simt bine si iubita. Chiar nu stiu. Ei nu isi dau seama ca ma distrug? Ca eram eu distrusa de mult, inainte ca eu sa ma mult cu maica-mea vitrega si cu taica-miu, dar asta nu conteaza. Nu mai am nimic din cauza lor, absolut nimic. Si ii urasc. E trist, da, stiu, dar asta e. Au facut prea multe...mi-au facut prea multe. Oricum, singura persoana pe care o urasc mai mult ca pe ei, sunt eu.

Azi nu, si nici maine

Azi nu, azi nu ma simt bine. Azi imi e dor de tine. Rau. Si nici maine nu o sa fiu bine pentru ca maine e asa aproape de azi incat nici nu simt diferenta. Si maine o sa fie azi din nou. Si poimaine o sa fie iar maine. Si mie o sa imi fie dor de tine intreaga mea viata pentru ca mereu maine devine azi si poimaine devine maine.

Adio

Azi ti-am scris. Ti-am trimis mesaj. Ti-am spus ca in ciuda a ceea ce ai zis si a ceea ce ai facut inca vreau sa fim prieteni si ca, daca vei vrea vreodata sa vorbesti cu mine, sunt aici.

Acum 2-3 luni mi-am pierdut prietenul, aka iubitul. Ai zis ca nu mai poti, ca putem fi doar prieteni. La inceput nu am fost de acord, dar m-ai convins si mi-ai promis ca daca vreodata se va putea o sa mai incercam o data. Mi-ai promis ca o sa fii langa mine tot timpul, dar doar ca un prieten.

Si asa, am deveniti prieteni foarte apropiati. Poate prea apropiati. Micile aluzii la noi, micile conversatii perverse ma faceau sa cred ca totul o sa fie bine si o sa ne impacam candva. Ti-am spus ca te iubesc si ca voi astepta, ca te voi astepta. Am asteptat pana cand mi-am dat seama ca asta e tot ce o sa fim vreodata, best friends with benefits. Am inteles ca tu esti baiatul caruia ii voi spune tot ce am pe suflet, care ma va intelege tot timpul si cu care voi avea conversatii perverse pana cand unul dintre noi se va indragosti de altcineva din nou. Am inteles ca asta e tot ce putem fi.