sâmbătă, 22 iunie 2013

Eu? Eu sunt nimeni.

Niciodata, dar niciodata nu sunt multumita. De nimic si de nimeni. Nici macar de nimeni. Tot timpul vreau sa fiu altcineva, cineva mai bun, nu trist ca mine. Cineva care sa site cum sa tine oamenii langa el, un cineva mai frumos, mai destept, mai talentat. Iar eu tot timpul incerc sa fiu acel cineva si uit cine am fost si cine vroiam sa devin. Incercarea mea atat de disperata sa fiu altcineva se transforma intr-un strigat patetic de ajutor catre cea ce am fost. Incercarea aceasta ma face sa uit ce cine am fost si cum era acel altcineva ce vroiam sa devin si astfel ma transfor intr-un nimeni. Sunt un nimeni.

Lumea asta in care traim ne obliga sa fim altcineva decat suntem. N
e obliga sa credem ca nu suntem buni, ca suntem niste rebuturi bune de aruncat la gunoi. Ne obliga sa credem ca daca plangem suntem slabi, daca iubim suntem slabi, daca speram suntem slabi. Ne obliga sa credem ca orice idee, ca orice facem, nu este bine. Ca ceea ce suntem nu este bine.

Lumea-i urata. Lumea-i o curva. Lumea nu te lasa sa traiesti.

Terci

AVERTISMENT: ceea ce urmeaza va fi un amestec irational de ganduri, sentimente si tot ce-mi trece prin cap. Nu-l luati in serios. Va multumesc.

Acum, ca nu mai vorbesc cu el de....cateva zile, timpul trece foarte greu si parca peste tot vad lucruri pe care  el le-ar place si ma gandesc sa fac o poza, sa-i arat mai tarziu. Apoi imi dau seama ce patetica sunt ca inca ma gandesc la el.

Azi iar au tipat 'iubitii' mei parinti la mine: nu faci nimic, nu o sa faci nimic bun in viata, toata ziua stai, iti bati joc de familia asta (CARE FAMILIE?), etc etc. Nu stiu de ce cred ei ca, daca tipa asa ca descreieratii la mine ma fac sa ma simt bine si iubita. Chiar nu stiu. Ei nu isi dau seama ca ma distrug? Ca eram eu distrusa de mult, inainte ca eu sa ma mult cu maica-mea vitrega si cu taica-miu, dar asta nu conteaza. Nu mai am nimic din cauza lor, absolut nimic. Si ii urasc. E trist, da, stiu, dar asta e. Au facut prea multe...mi-au facut prea multe. Oricum, singura persoana pe care o urasc mai mult ca pe ei, sunt eu.

vineri, 21 iunie 2013

Azi nu, si nici maine



Azi nu, azi nu ma simt bine. Azi imi e dor de tine. Rau. Si nici maine nu o sa fiu bine pentru ca maine e asa aproape de azi incat nici nu simt diferenta. Si maine o sa fie azi din nou. Si poimaine o sa fie iar maine. Si mie o sa imi fie dor de tine intreaga mea viata pentru ca mereu maine devine azi si poimaine devine maine.

joi, 20 iunie 2013

Adio

Azi ti-am scris. Ti-am trimis mesaj. Ti-am spus ca in ciuda a ceea ce ai zis si a ceea ce ai facut inca vreau sa fim prieteni si ca, daca vei vrea vreodata sa vorbesti cu mine, sunt aici.

Acum 2-3 luni mi-am pierdut prietenul, aka iubitul. Ai zis ca nu mai poti, ca putem fi doar prieteni. La inceput nu am fost de acord, dar m-ai convins si mi-ai promis ca daca vreodata se va putea o sa mai incercam o data. Mi-ai promis ca o sa fii langa mine tot timpul, dar doar ca un prieten.

Si asa, am deveniti prieteni foarte apropiati. Poate prea apropiati. Micile aluzii la noi, micile conversatii perverse ma faceau sa cred ca totul o sa fie bine si o sa ne impacam candva. Ti-am spus ca te iubesc si ca voi astepta, ca te voi astepta. Am asteptat pana cand mi-am dat seama ca asta e tot ce o sa fim vreodata, best friends with benefits. Am inteles ca tu esti baiatul caruia ii voi spune tot ce am pe suflet, care ma va intelege tot timpul si cu care voi avea conversatii perverse pana cand unul dintre noi se va indragosti de altcineva din nou. Am inteles ca asta e tot ce putem fi.

miercuri, 19 iunie 2013

De ce?


Uneori stau asa, pur si simplu holbandu-ma pe pereti si ma intreb de ce sunt eu asa cum sunt? De ce eu? De ce a trebuit ca eu sa fiu cea care pateste lucruri asa crude? De ce a trebuit sa stiu ce e ura, nesiguranta inca de la o varsta frageda? De ce nu am simtit niciodata ca sunt iubita, ca cineva ma vrea? De ce trebuie sa simt eu totul mai adanc si mai amplificat decat o fac celalalte persoane? De ce?

De ce trebuie sa ma urasc asa de mult? De ce nu pot sa fiu fericita, cat de cat? De ce nu ma pot bucura de anumite lucruri cum fac oamenii normali??? De ce?

Ca lucruri rele nu am facut. Nimic ce nu poate fi iertat, adica. Oricum, nu poate fi vorba de o pedeapsa de la Cel de sus pentru ca lucrurile astea mi se intampla de cand m-am nascut. Sau poate am gresit intr-o viata anterioara. Da, asta trebuie sa fie.

Probabil am fost o ticaloasa, o ucigasa sau ceva de genul sa merit chestiile astea. Sa nu stii ce-s aia parinti, sa nu auzi decat galagie non-stop, sa ti se spuna constant ca nu meriti nimic si ca nu faci nimic bun. Imi spun tot timpul ca o sa fie bine, dar daca nu o sa fie? :/

Offf...


Momentul ala cand sti ca s-a terminat pentru totdeauna si ca o sa trebuiasca sa treci peste. Momentul ala e rau, e absolut nemilos. Te lasa gol, si nu gol in sensul bun, fara haine, ci gol pe dinauntru. In locul unde candva era iubirea ta pentru el, acum sunt niste cioburi. Da, precis ti-a frant inima. De ce l-ai lasat? L-ai lasat pentru ca il iubesti. Si pentru ca, dupa cate a facut, dupa cat de prost te-a facut sa te simti, dupa noptile nedormite plangand pentru el inca l-ai mai primi inapoi. Cu bratele deschise chiar... E asta un semn de slabiciune? Faptul ca iubesti, neconditionat? Faptul ca il vrei inapoi? Si ce daca ai zis ca nu mai vrei sa ai de-a face cu mine? Si ce? Crezi ca-mi pasa? Crezi ca din cauza asta nu te-as primi inapoi? Te vreau inapoi. Vreau sa fii al meu din nou.

Ti-ai calcat in picioare demnitatea pentru el. L-ai implorat sa stea, i-ai promis ca nu o sa mai fi asa depresiva, ca nu o sa ii pui la indoiala tot ce zice si face, i-ai promis ca o sa te schimbi, ca totul o sa fie bine. Si, a stat pentru o vreme. O vreme in care te-ai simtit completa din nou. Credeai ca totul merge bine, ca totul o sa fie bine. Cand dintr-o data el zice: nu mai vreau... Si asa s-a terminat. Prin trei cuvinte... Dar tu? Tu inca mai vrei. Tu inca il mai iubesti.

Si de ce il iubesti? Pentru ca esti proasta. Da, proasta. Pentru ca incepi sa tii la oameni prea devreme si prea usor. Pentru ca ii uiti mult prea greu. Si pentru ca el a fost....el. A fost cel care te-a invatat sa iubesti din nou, sa razi, sa crezi in tine si sa ai speranta. Te-a invatat sa speri, sa speri ca poate o sa fii cineva si ca poate, poate o sa fie bine. Te-a invatat toate astea pentru ca apoi sa ti le ia cu dobanda.

Ti-a luat totul, a plecat. Acum esti singura din nou. Mult prea singura.

Nu ti-am promis niciodata o gradina cu trandafiri

Nu, nu ti-am promis niciodata o gradina cu trandafiri. Nu ti-am promis niciodata ca totul o sa fie corect, ca lumea nu o sa te calce in picioare cu prima ocazie si ca o sa te ajute cand ai nevoie fara a vrea ceva in schimb. Nu ti-am promis niciodata ca atunci cand esti la pamant nu o sa fii lovit in continoare. Nu ti-am promis ca o sa fie usor, nici ca nu o sa trebuiasca sa te tarasti cand e nevoie. Nu ti-am promis ca nu o sa fii niciodata singur, ca o sa ai pe cineva langa tine mereu. Nu ti-am promis ca nu o sa fii inselat, nici ca nu o sa fii obligat sa inseli, sau sa minti, sa induci in eroare si asa mai departe. Nu ti-am promis ca o sa fii iubit, nici ca  o sa te placa toata lumea. Nu ti-am promis ca o sa fii fericit, sau ca niciodata nu o sa cazi. Nu ti-am promis ca totul o sa fie corect.

Nu, nu ti-am promis nimic din toate acestea. Absolut nimic. Nimic.

In schimb, ti-am promis o gradina cu buruieni. O gradina in care pamantul este fertil. O gradina in care trebuie sa iti investesti timpul. O gradina in care poti creste tu ce vrei. Trandafiri, cactusi, ghiocei, poti ramane chiar si cu buruienile. Tot ce ti-am promis a fost o gradina cu buruieni.